Printre cetatenii pe care-i citesc pentru lucrarea de doctorat se gaseste si un anumit Stephen Coleman, care spune ca ziarul a cimentat constiinta nationala in secolul trecut. Mai exact, faptul ca citeam stiri despre tara noastra ne-a dus cu gandul la faptul ca avem o tara, importanta cotidianului fiind cea a impunerii unei dictaturi a opiniei asupra maselor. Presa scrisa, cu mult inainte sa existe radio sau televiziune, ne-a oferit ideea de comunitate, o solutie la dorinta noastra comuna de apartenenta. Si, cum istoria a evoluat, iar presa a fost acolo sa raporteze asupra evenimentelor, competitia a insemnat ca anumite curente revolutionare s-au lovit fix de acest ‘establishment’ sau ordine a lucrurilor. Fituicile radicale sau subversive au atacat conceptul statului national.Vorbim aici de finele secolui al XIX-lea si de inceputul secolului XX, de felul in care ideologiile au fortat presa din acele timpuri sa confunde nationalismul cu statul si, deseori, cu monarhia.
Daca ziarul de atunci era sustinatorul statului national, blogul de astazi ce este, oare? Ce comunitate dezvoltam noi? Si cum s-a schimbat societatea si democratia in formula cautarii pe internet? Adica, ia ganditi-va cum, in urma cu 100 de ani, singura modalitate de a ne identifica din punct de vedere politic era printr-un ziar, printr-o forma de mass-media traditionala. Procesul de informare s-a transformat din “monarhia absoluta” a catorva cotidiene in democratia absoluta a consumerismului, a dreptului de a ne alege ce vrem sa credem si cand. Nu e vorba ca ziarele ar fi ramas sustinatoarele statului national, dar acest intreg proces, al carui ultima concluzie a fost hiperinformarea, a dus, intr-o anumita masura si deloc singular, ca sursa, la atomizarea societatii.
Efectul este important, deoarece politica a sarit pe acest val si s-a pretat comunicarii din ce in ce mai limitate si mai elementare. Este motivul pentru care, in evolutia democratica, rar veti gasi o societate perfect multumita cu reprezentantii sai. Suntem asaltati de un tsunami de mass-media si, pe valul ei, de politica, disperata sa introduca trei patru vorbe, din ce in ce mai populiste, la volumul deja inimaginabil. Nu mai are sens sa mai discutam de standarde jurnalistice, acestea tin deja de secolul trecut. In comercializarea informatiei, continutul e rege.
Cred ca inca mai avem de prins din urma, sincer, chiar daca nu ne place unde ne indreptam. Haideti, insa, sa nu mai fim ipocriti si sa uitam de toate lucrurile care ne-ar fi placut din societatile vestice. Dezvoltarea lor nu avem cum s-o retraim, dar putem mima in plina splendoare evolutia noastra inspre declinul lor.
Un ziar vechi de 146 de ani, Seattle PI, si-a inchis publicarea anul trecut, majoritatea angajatilor fiind pastrati pentru varianta online. Los Angeles Times are un articol foarte interesant pe care va invit sa-l cititi aici. Pe scurt, baietii s-au descurcat surprinzator de bine, site-ul intrand, incet, incet, daca nu in profit, macar pe drumul spre ceva decent.
Povestea Seattle PI mi-a adus aminte de problemele presarilor romani si de mutarea unora dintre ziaristi in online. Orice ziar serios din Romania dispune, in clipa de fata, de o varianta digitala. Continutul difera, desi in majoritatea cazurilor este vorba doar de o copie a continutului scris. Din acest punct de vedere, articolele aparute pe site-uri in ziua precedenta publicarii au reprezentat o problema pentru publicatii. Trecand peste senzatia pe care ti-o da un ziar tiparit in maini, experienta inegalata de mediul digital, s-a format impresia ca presa romaneasca poate exista in online fara probleme, continutul fiind accesibil gratuit si fara complicatii. Vorbim, totusi, de un 10% din populatia cu acces la internet, ceea ce, la numarul publicatiilor romanesti accesibile online, nu reprezinta cifre extraordinare taiate din vanzari. Dar accesul la internet a largit caile spre sursele de informare si a transformat consumul de informatii dintr-un bun in mana cartelului guvernat de trusturile de presa intr-unul subiectiv, individual si, de multe ori, tabloid.
In toata aceasta evolutie a presei scrise, in care mediul tiparit a inceput sa contina si elemente complementare internaute, Romania a simtit efectele crizei economice si politice din ultimii ani. Ziaristi au fost dati afara, trusturi de presa au fost reduse la cateva titluri principale, au aparut un numar de efecte ale unei societati ultra-politizate si saracite. Poate cel mai interesant efect, insa, au reprezentat-o site-urile de stiri dezvoltate de jurnalisti, blogurile colective si eforturile comune ale unei tagme tarate, de mult prea multe ori, prin noroiul tranzitiei.
Imi place look-ul Impact News, aud de bine despre Ziarul Deschis si imi place ideea Voxpublica, desi nu pot spune ca-mi place si directia pe care o ia site-ul. Nu uit de Hotnews sau de Ziare.com, bineinteles, desi ultimul exemplu are o istorie ceva mai lunga si diferita de aceste start-up-uri pur ziaristice. As mai adauga, poate, initiativa noastra cu Leacul Durerii, care este un format ceva mai larg. Parteneriatul presaro-bloggeresc merge, in principiu, in masura in care ziaristii sunt mai atehnici decat Papa, iar bloggerii au ceva mai putine scrupule si standarde jurnalistice decat cel mai jegos tabloid. Ceea ce se observa, insa, tocmai din aceste parteneriate, este ca, in general, site-urile sunt curatele, continutul deloc neinteresant, iar oamenii par sa se inteleaga intre ei. Si asta deschide un capitol nou, din punctul meu de vedere, in felul in care informatia este consumata. Nu m-as duce atat de departe incat sa spun ca va schimba, neaparat, presa. Ziarele vor ramane ziare in Romania pentru cel putin 20 de ani, oricat de putine ar ramane. Dar miscarea consumatorilor de informatii inspre online, tabloidizarea continua a presei in cautarea de forme noi de prezentare si marirea numarului de bloggeri-comentatori vor schimba enorm piata. Vedem niste mici pasi, probabil sortiti pieirii, cu aceste start-up-uri. Dar nisa va creste.
Edit: N-am uitat de Kiseleff, Madame Blogary si de zecile de bloguri de ziaristi. Ma refer in articol la site-uri de stiri pornite de ziaristi, cumva diferite de bloguri comune ale unor jurnalisti. Tehnic vorbind, aproape ca nu exista diferenta. Practic, cu site-urile se incearca ceva mai mult.
Pentru un observator extern Dambovitei, moartea catorva ziare nu reprezinta o stire in miscarea mai ampla a mass-mediei traditionale catre cimitir. E destul de clara treaba, se intampla peste tot in lume, nu e moartea intregului domeniu, dar un alt model de business pe tema trebuie gandit. Oamenii nu mai vor sa plateasca atunci cand acelasi continut se gaseste online in mod gratuit. Si ziarele si mogulii din spatele lor ar fi trebuit sa se gandeasca la asta dinainte, candva. La noi s-a copiat, ca de obicei, fara sa stea cineva pe ganduri. E logic ca atunci cand oferi acelasi produs la pret intr-un loc si gratis intr-altul, consumatorul se va ghida spre -soc si groaza!- varianta gratuita! Solutia, dupa parerea mea, ar fi sa se porneasca de jos in sus si sa se angajeze ziaristii de catre cititori, intr-o combinatie de freelancing si crowdsourcing online. Numai asa ar putea sa supravietuiasca print-ul. Dar, repet, nu sunt nici analist si nici ziarist, nu stiu prea multe despre domeniu, doar imi dau cu parerea.
Eh, daca ar fi sa iau in grup toate stirile de astazi, incepand cu moartea Ziua, Gardianul si Cotidianul si terminand cu informatia ca Patrasconiu si Rogozanu zboara, atunci analiza mea, din afara, ar fi ca vorbim despre un element al celor explicate mai sus. Din pacate, localnic fiind pe aceste maluri, nu o vad ca pe o problema sistemica, o reducere a personalului din motive de criza sau ca pe o problema a bransei lovite de online, ci ca pe o simpla rafuiala, in jurul unor mai mari interese politice. Cifrele sunt foarte clare si sustin ce spun: 40% dintre romani au acces la internet, 10% controleaza stirile strict din online. Nu au de ce sa rupa print-ul, mai ales intr-o societate destul de conservatoare ca a noastra.
Acum, daca vorbim de rafuieli politice, mi se pare normal ca niste ziare care publica numai la comanda de cativa ani buni sau care isi ignora cititorii si o iau pe alte cai, la fel de politice, sa moara! E normal si logic, n-ai cum sa sustii tirajul din ce vrei tu sa publici, mai ales dupa ce ai tai au pierdut iar cascavalul se afla in partea cealalta. Intreaga afacere, de altfel, mi se pare cat se poate de regizata, in situatia in care Vantu a spus clar ca pleaca din print. Transformarea Cotidianul, de exemplu, intr-o portavoce anti-portocalie a fost un semn ca se duce dracului dupa alegeri, nu trebuia un analist media care sa vada asta. Ca poarta numele lui Ratiu cu el in mormant, asta e. Nici Ciutacii antenisti, stano-gadienii si asa mai departe, nu reprezinta ceva nou, ci un soi de show pe care Fox News il vinde de ani buni drept informare; okay, nu informare, ci info-tainment, parca, dar ideea ramane aceeasi. Faptul ca pleaca prea putini din Impact tradeaza doar ca Felix e calic pana si la spalatul banilor, ca o face ceva mai destept decat Vantu. Pe scurt, vorbim despre prostia unui mogul si intr-o mai mica masura de schimbarile globale la nivel de bransa, lipsa de publicitate si asa mai departe.
Mutarea unora dintre publicatiile aflate pe moarte in online tradeaza, din nou, aceeasi gandire idioata cu care ne-au obisnuit presarii nostri. Nu este o solutie, este un pansament pus pe fruntea muribundului. Nu poti publica aceleasi stiri de pe fluxuri la infinit, pe net si in print. Este o aberatie, in situatia in care piata media este, dupa parerea mea, mult prea mica in relatie cu numarul de publicatii (offline si online). Exageram in sensul asta, cu toti ziaristii cu bloguri, site-urile de stiri care copiaza aceleasi subiecte la indigo si agregatoarele lui peste prajit. Online-ul, din acest punct de vedere, este cu mult mai necrutator, in ciuda faptului ca poti obtine cateva zeci de mii de vizitatori pe zi doar prin simpla ta existenta pe el. Calitatea continutului conteaza de 100 de ori mai mult, in situatia in care utilizatorul de internet este hiperinformat (sau este constient de aceasta capacitate). Bun, in inertie, va garantez ca Vantu nu o s-o duca rau in online o vreme, dar asta nu inseamna si ca presarii care trec in online, ca o ultima scapare, inteleg ce fac. Ori daca mogulul ti-a zis pa, degeaba mai incerci. Ai omorat continutul, acum continutul te omoara pe tine.
Mai exact, pe un timeline in ceva care se numeste, in mod nesurprinzator, Google News Timeline. Am facut un mic exercitiu cu cateva bloguri din blogroll aici, practic puteti citi pe scurt orice flux RSS organizat pe zile, ore si asa mai departe, perfect daca va intereseaza o alta structurare a stirilor sau cautarea unor cuvinte cheie pe cateva surse. Cine, cand si unde a scris ceva, pe scurt. Afisat grafic, frumos. Se poate si cu ziare romanesti, important e sa le cautati la bloage, nu la newspapers. Destept Goagal asta..
Un tweet de-al lui Iulian m-a trimis catre aceasta stire din Wall-Street.ro, confirmata cu ce am gasit si eu pe Mashable. The Sunday Times este un saptamanal fara nicio legatura cu cotidianul The Times, desi amandoua sunt detinute de catre News Corp, adica mogulul Rupert Murdoch. News Corp mai detine si Wall Street Journal, New York Post, The Sun si alte publicatii de prin intreaga lume. Pe scurt, Murdoch doreste sa perceapa o taxa pentru continutul online al ziarului. Detaliile sunt pe net, ideea este veche, a mai fost incercata, iar rezultatele au fost proaste. Murdoch isi permite sa faca experimente cu Sunday Times pentru ca saptamanalul este lider de piata in Anglia, drept pentru care orice posibila greseala in aceasta strategie nu ar afecta ziarul in aceeasi masura ca pe unul care supravietuieste si din continutul online. Banuiesc ca vor exista si articole pe larg pentru abonati, continut dedicat online-ului si asa mai departe, dar daca altii n-ar fi incercat drumul acesta si n-ar fi dat chix as fi zis ca e ceva inovator.
Murdoch nu cred ca intelege, pe scurt, ceea ce-si doreste un internaut, iar de aici provine si marea greseala a trusturilor de presa in relatia lor cu mediul online. Nu gasesc motive sa platesc 99 de centi pentru un articol, in masura in care pot obtine informatia de oriunde altundeva -mai ales in cazul unui saptamanal! As vedea dorinta de a plati pentru continut pe internet, in cel mai bun caz, ca un semn de statut, o fitza, in sensul ca m-as identifica cu brandul (The Economist, de exemplu, in cazul meu). Nu cunosc targetul Sunday Times-ului, desi, din cate imi amintesc din Anglia, e un ziar de familie, o carte aproape, la grosimea paginilor sale. Dar, repet, bun brandul, pacat ca pe mine ma intereseaza doar 2-3 bucatele din el, pe care n-as pierde timpul sa le platesc ca sa le citesc online. Sunt pe internet, am un miliard de site-uri la dispozitie, iar jurnalismul de calitate chiar nu este atat de greu de gasit. Problema jurnalismului clasic nu se refera neaparat la reducerea calitatii continutului, ci la consumatorii care au a) atentia distribuita si mult mai scurta si b) o multime de alte surse de informare. Pe vremuri oamenii citeau ziare pentru ca acestea reprezentau singurele surse de informare. Nu ma puteam trezi eu, peste noapte, sa scriu despre ceva si sa transmit o idee la un milion de oameni, cam cat are circulatia Sunday Times. Audienta nu mai e captiva acum, daca e s-o luam asa. Poti haitui ochiul cu reclame pe varianta online, dar atat timp cat oferi acelasi continut si procesul stirii este acelasi ca in varianta print, nu vei oferi niciodata acel extra quelque-chose de fidelizare a consumatorului.
Singurul model pe care-l vad eu ca fiind de succes apropo de jurnalismul internaut si despre care am mai scris pe aici este cel al continutului crowdsourced si platit. Pe mine ma intereseaza, de exemplu, de ce sunt atatia caini vagabonzi pe strazile din Bucuresti. Platesc 10 dolari pe luna, impreuna cu o mie de alti oameni, multi dintre ei avand aceleasi interese, bazandu-ma pe propriile relatii de networking social (integrate in site). Am prieteni in cartier, ii intereseaza si pe ei subiectul, deci, daca sunt abonati la model, ne putem strange vreo 10 care sa imputam cererea. Asta plateste stirea respectiva, in baza unor decizii editoriale la nivel de site, iar un reporter e trimis sa investigheze subiectul. Asa da, platesc. Am si controlul calitatii si decid si care imi este interesul. Partea proasta cu acest model e ca invita la tabloidizare masiva. Asta e.. nu e ca si cand presa scrisa nu se indreapta in acea directie oricum. Macar un lucru au inteles si ei, ca sanii goi merg de minune dimineata. Ca pentru mine ar merge si mai bine cu ultimul editorial al lui Cristian Parvulescu e alta poveste. Ii confera analizei celui din urma.. adancime 
Presimţind sfârşitul lumii prin ciocnirea particulelor subatomico-politice, Zeus a acordat un ultim interviu televizat poporului, în speranţa că, măcar în ultimele secunde din viaţă, românul să ştie că presa minte. De vreme ce aflăm aceste informaţii din presă, putem concluziona că sfârşitul lumii n-a venit, că Băsescu nu a dat niciun interviu şi că presa este, de fapt, bună.
La modul profan şi personal, consider că independenţa presei din România este un efect secundar -şi în bună măsură accidental- al conflictului dintre nişte interese dominate politic. Practic, eu aflu adevărul nu din Jurnalul Naţional sau din România Liberă, ci ştiind, la modul generic, că unul serveşte Partidul Conservator, iar celălalt intereselor portocalii. Aceeaşi ştire, editată în două feluri diferite, mă ajută să înţeleg ce s-a întâmplat, de fapt, într-un caz sau altul. În acest sens, puteţi veni cu orice fel de studii de piaţă sau de targetare a mesajului, părerea mea este că subiectivismul din presă nu apare datorită vreunei cereri distincte în acest sens din partea consumatorilor de informaţie, ci tocmai datorită faptului că suntem puşi în faţa ofertei gata-făcute. Într-adevăr, piaţa a evoluat şi se confundă în trendurile internaţionale de tabloidizare a conţinutului, lucru de care nu scăpa niciun mediu de informare, oricât de serios ar fi acesta. Însă, în confuzia tranziţiei, tabloidizarea conţinutului şi senzaţionalismul aferent acestuia se combină maiestuos cu lipsa de profesionişti în branşă, cu sursele proaste şi manipulatoare şi cu auto-cenzura aceloraşi profesionişti absoluţi în articolele comandate foc cu foc.
Aceste lucruri fiind spuse, am fost relativ înţelegător cu domnul Băsescu în perioada mandatului său, oferindu-i o marjă destul de largă de credit în majoritatea gafelor sale prezidenţiale. Lucrul pe care nu l-am înţeles niciodată, însă, a fost dificila sa relaţie cu presa. Indiferent de situaţia în care se află aceasta, de tonomatele din ea şi de show-ul sau senzaţionalismul necesar unui act de vânzare, o instituţie a statului nu are voie să critice niciun aspect al acesteia. Nu într-o democraţie! Punct.
Să dai sfaturi la postul public ca un tătucă atotştiutor, să explici oamenilor simpli că televizorul minte, în timp ce imaginea ta este transmisă prin el este hilar, iar faptul că nu-ţi dai seama de ridicolul situaţiei este, la modul cel mai serios, îngrijorător. Dânsul acuză viitoarele minciuni din presă, pe perioada alegerilor generale. Da, domnule Băsescu, vor exista şi minciuni în presă în timpul alegerilor. Cum să nu existe, doar vor exista şi candidaţi, nu?
N-aş dori să scot din context prea mult spusele Preşedintelui. Omul a confirmat mesajul pentru care a făcut atâta tam-tam săptămâna trecută, în cazul Vadim. Conflictul din interiorul PDL pare să se acutizeze, în măsura în care partidul îşi caută direcţia, alta decât cea impusă de la Cotroceni. Problema mea, însă, este cu lipsa sa de credibilitate în acuzele regulate la adresa presei, al cărui ultim episod, văzut aseară, nu îşi are locul în poziţia unui şef de stat democratic. Indiferent de mogulii din presă, de tabloidul zilnic şi de articolele scrise la comandă politică, auto-cenzurate şi prosteşti în conţinutul lor tonomatic, mediul trebuie lăsat să se dezvolte fără intervenţia vreunei mâini autoritare, mai ales când aceasta este a statului. Voiculescu, Patriciu şi Vantu pot face ce doresc ei cu trusturile lor de presă, în limitele legii. Dacă trăim într-o democraţie capitalistă, atunci oamenii vor alege să consume orice informaţie cer, iar dacă oferta va fi proastă, atunci vor înceta să se mai informeze din acele surse. Asta e principiul de la care se porneşte, oricât de dureroasă sau de grea va fi tranziţia la o astfel de stare de fapt. Domnul Băsescu acuză presa, de parcă s-ar teme de vreo catastrofă iminentă. Cum nu s-a întâmplat nimic cu lumea care ne înconjoară, stau şi mă gândesc dacă Preşedintele nu se teme, cumva, de propriul său sfârşit.
-MD
Foto credit: Sorin Lupsa/Administratia Prezidenţiala
Nu ma intereseaza povestea cu Birchall, dar ideea e ca emailurile nu se publica. Parerea mea. Imi placea cum scria omul, dar de la o vreme incoace cam incepe sa o cam ia cu gura inainte pe autostrada maro. Pacat 
Mă! Vinde ziare? Vinde. Face trafic la site? Face. Dar să spui că valorează cât tot Guvernul României pe net e un pic cam mult. Valorează cam cât 4 Ciutaci, 3 Bădini sau cât 0,1 Zosoşi (Zoşi?), tot după trafic.ro. Aşa, ochiometric. În sensul ăsta, bulă ar trebui să deţină o pereche de sâni mai frumoşi decât ai lui Heidi Klum. N-are. Aici aş dori să subliniez faptul că vorbim de Doamna Udrea, la fel cum vorbim de blogul “Doamnei Udrea”, aşa cum este el listat pe Trafic.ro.
Acuma, dacă e s-o luăm după valoarea site-urilor, Doamna Udrea probabil că ar face un bănuţ, doi, dacă ar pune reclame pe el. Având, însă, în vedere felul în care Google-ul distribuie reclamele, nu ştiu cât de benefic ar fi pentru imaginea dânsei dacă am vedea link-uri spre mărirea penisului ataşate vreunei poze. Înţelegeţi situaţia, sunt sigur. Oricum, articol de umplutură pentru Cotidianul.
Sunt 29 de site-uri/bloguri PDL-iste pe acest internet, din monitorizările mele. Mai adăugăm vreo 2 ziarişti pro-PDL şi cu blog, un site major de ştiri online şi cam 3 cotidiene naţionale şi am aflat care sunt limitele răspândirii acestui partid pe net. E puţin, iar problema principală a acestui partid este că habar n-are să-şi construiască o imagine unitară în acest mediu. Aş mai adaugă site-ul Preşedintelui, dar nu vreau ca fata lui Sorin Tudor să citească mesajele de pe el. Săracul chiar nu mai ştie cum s-o educe mai bine, aşa că sare, plin de independenţa, din barca pupicuristilor lui Năstase în cea a lui Băsescu.
Trecând peste micile răutăţi ale dimineţii mele, în care nu numai că m-am bătut cu vreo 3 viruşi pe computer, dar am scuipat şi cafeaua pe articolul semnat de domnul Tudor în, surpriza lunii, Evenimentul Zilei, îi comunic Doamnei Udrea că ne paşte inflaţia şi că blogul dânsei s-ar putea să valoreze şi mai puţin, cu apropierea alegerilor generale. PDL-ul continuă să ignore mediul online şi degeaba are Doamna Udrea site, blog, poze şi sondaje, pentru că din restul de site-uri ale partidului, cu foarte puţine excepţii, sunt insulare. Ştiaţi, de exemplu, că există un site cu PLD Patrauti? Există… Mă rog, de când cu fuziunea s-a închis. Hai să nu le iau la mână pe toate că rămâne partidul cu vreo 3-4 bloguri. Mai contează că are Elena Udrea blog atunci când restul partidelor au prezenţe online de rămâi mut şi tonomatizat? Nu cred.
Iar cu site-ul Guvernului n-aş sări prea departe. S-ar putea să sufere nişte schimbări de toamnă.
-MD
Urmează alegerile uninominale. Politicienii deja iau în calcul dezvoltarea unor site-uri sau prezenţe online. Firmele de interactive le vor da târcoale, cu preţuri din ce în ce mai nesimţite -şi e important ca aceştia să ştie ce primesc pentru ele. În cele mai multe cazuri, cele câteva zeci de mii de euro pe care le vor plăti nu vor ajută campania în niciun fel. Şi tocmai de aceea textul de mai jos le vine în ajutor.
Money, money, money
Sumele vehiculate la alegerile locale din mai, vorbind de Bucureşti, au fost între 5 şi 25,000 de Euro. Pentru asemenea bani, firmele de interactive au tăvălit candidatul în corporate-speak şi tactici de vânzări, promiţându-i sinergie, identitate, valori şi bloguri. Rezultatele au fost, de cele mai multe ori, dezamăgitoare şi deloc cuantificabile. Site-urile au fost pornite în prima zi de campanie, s-au spart mii de euro pe reclamă inutilă şi prost-gândită, iar interactivitatea dintre votanţi şi candidat a fost fix zero, cu angajaţii firmelor de interactive populând blogurile şi comentariile cu false şi tonomatice elogii aduse clientului. Bref, pentru 10, 15,000 de euro, firmele de web-design au adus zero beneficii candidatului.
Tot rezumându-mi argumentele la Bucureşti, dacă la alegerile locale un candidat era votat de sute de mii de oameni (potenţiale milioane în cazul Primăriei Capitalei), la generale, mai ales în optica colegiilor uninominale, vorbim de zeci de mii de cetăţeni. Ori, din punctul de vedere al unei campanii online, în situaţia în care targetul este atât de bine definit (iar colegiile uninominale au fost trasate cu votanţii fiecărui partid clar aleşi), lucrurile stau mult mai bine. În mod normal, piaţă online (la preţuri vestice dar cu ‘produse’ şi servicii à la Românica) ar trebui să se adapteze la această realitate şi să ceară sume cu mult mai mici decât la locale. 25,000 de euro, chiar 15,000 de euro ar trebui să garanteze un loc în Răi, nu numai în Cameră Deputaţilor. Candidaţii, la rândul lor, ar trebui să nu mai dea banii cu sacul pe nişte prostii de site-uri care nu le ajută cu nimic campania şi să ceară, la rândul lor şi aşa cum zice americanul, “result-driven conclusions”.
Reclamă online, da-n offline
Logică acestor argumente este foarte simplă. Firmele de interactive şi departamentele IT ale partidelor nu pot garanta rezultate şi nu au structura formată pentru adevărate campanii online. Nu te poţi aştepta de la firmă X, care doar primeşte identitatea vizuală a campaniei candidatului de la vreo firmă de PR, să meargă cu ea pe stradă şi să-i facă reclamă. Nu posedă oamenii pentru aşa ceva şi nici nu o să recunoască vreodată că rezultatele scoase din piaţa de advertising online din România nu justifica sumele băgate în ea. Iar Google Adwords face treabă, dar nu destulă cât să justifice, din nou, banii băgaţi în el. Reclama online pentru un candidat, în situaţia alegerilor generale, nu ar trebui să depăşească 20% din bugetul total al campaniei.
În situaţia în care, indiferent de răspăndirea imaginii candidaţilor prin cât mai multe site-uri (fie reclamă pe site-ul vreunui ziar, cont de twitter sau de youtube, prezenţa pe Hi5 sau pe Facebook), rezultatele primite din online sunt slabe, iar banii alocaţi pentru astfel de experimente în mare parte inutili, se cere o schimbare de strategie în ceea ce priveşte comunicarea dintre candidat şi alegători. Vorbim aici de aservirea echipelor de campanie, într-o mică măsură, site-ului, mai exact împrumutarea de resurse din offline pentru campania online. Beneficiul acestei strategii, cel puţin în ceea ce priveşte campania online, este că va cuantifica mult mai bine numărul de posibili votanţi decât ar face-o un simplu site lăsat în voia internetului, dar construit pe zeci de mii de euro. Aceasta ar fi una dintre metodele prin care candidatul ar afla exact cât de credibilă îi este oferta electorală.
Site-ul.. un bureţel?
Site-ul unui candidat poate reprezenta un ‘buffer’ bun între el şi alegător. În situaţia în care aceştia din urmă consideră că-l votează în mod direct pe acel candidat, comunicare pe internet poate degreva multe dintre problemele logistice ale comunicării directe. Pe româneşte, politicianul X nu are cum să umble din uşă în uşă la 40 sau 80,000 de oameni, în schimb echipa de campania poate împarţi fluturaşi cu site-ul candidatului în majoritatea cutiilor poştale arondate acelui colegiu uninominal.
Mai mult, trebuie să schimbăm un pic optica acestor site-uri, construite pe bani grei şi statice din punct de vedere al interactivităţii. Faptul că un cetăţean poate comenta la adresa unei imagini cu candidatul respectiv sau pe blogul “scris” de candidat este o aberaţie. Asta nu reprezintă interactivitate şi nu conferă credibilitate campaniei online. Da, trebuie să existe, dar asta reprezintă, împreună cu blogul şi cam orice altceva aţi văzut pe site-urile candidaţilor, tehnologii banale, deja existenţe şi, în majoritatea cazurilor, gratis. Să ceri nspe mii de Euro pe faptul că-i bagi candidatului un CMS (Content Management System sau un site mai deştept), este de o cretinătate rară. Boul plăteşte pentru licenţă acelui site, site care îl foloseşte pe perioadă campaniei şi gata, iar tu i-ai vândut licenţă pe un an întreg. Ai spart sute de Euro degeaba!
Conceptul acestor site-uri trebuie să se schimbe, în primul rând. Nu trebuie să mai fie simple copii ale programului politic, cu câteva comentarii şi forumuri aruncate la mişto în site. Dacă aveţi posibilitatea de a fi votaţi de câteva mii de oameni şi puteţi ajunge la ei, atunci încercaţi să comunicaţi cu aceştia. Un deputat nu este primar, nu trebuie să promită locuri de parcare pe bulevardul Ion Mihalache, dar echipa zonala a partidului ştie că majoritatea celor care locuiesc pe acea stradă fac parte din clasa de mijloc, de exemplu. Deputatul poate, atunci, să transmită un mesaj targetat, iar internetul poate identifica aceste nevoi. Nimeni nu vă citeşte programul politic, în afară presei şi a câtorva babe plictisite pentru că nimeni nu are încredere în voi, iar aceste alegeri ar trebui să reprezinte prima şansa pe care o aveţi să responsabilizati electoratul, să-i faceţi pe nehotărâţi să iasă din case. Iar pentru asta nu vă trebuie cine ştie ce consiliere străină, Finkelstein şi Goldberg SRL, ci un mesaj credibil, care să se muleze pe cerinţele electoratului. E ca în vânzări, primul capitol fiind “identifică nevoile”.
Conceptul, ceva mai clar
Vorbim, deci, de echipe care să împartă colegiul uninominal (tare aş râde dacă se revine la sistemul pe liste după ce-am scris toată polologhia asta) în zone clare şi să le grupeze în funcţie de oferta politică a candidatului. Fiecare dintre aceste categorii să primească mesaje clare, targetate, la uşă votantului. În cazul alegătorilor cu acces la internet (şi vorbim aici doar de vreo 30% dintre aceştia, ca medie naţională), aceştia să primească şi adresa de internet la care pot comunica cu echipa candidatului, dar acest mesaj să fie primar, bazat şi targetat pe problemele acelui votant. Bună ziua, mă numesc Cutarescu de la Partidul Gigeilor, dvs ce sunteţi? Nefutut? Perfect, staţi să mă uit în desagă aici.. aşa, am taxat prea mult, nehotărât, pensionar şi… ah, da, aici, nefutut. Intraţi pe acest site, candidata Zbangheanu ar dori să între în contact cu dvs. Are nişte poze de nu vă vine să credeţi!
Aberez, dar înţelegeţi, sper, ideea. Nu mai puteţi da zeci de mii de euro pe campanii online care nu garantează prezenţa la vot a acelui om sau care nu oferă, măcar, un feedback coerent din partea votanţilor, feedback care să vină prin intermediul internetului. Site-urile trebuie să se concentreze pe problemele cetăţeanului şi să fie făcute în aşa fel încât să-l transmită, cât mai repede şi mai uşor, două, trei idei de care să-şi aducă aminte. Jocuri pe site, conturi de hi5, twitter şi youtube, tot restul de prostioare sunt bune, dacă vorbim de un candidat tânăr şi cu notorietate. Dacă lui Lucian Bolcaş i se face cont pe Hi5, nu e bine. Dacă politicianul vrea blog, nu trebuie să i se dea, pentru că e o aberaţie. Tipul stă şi freacă mentă pe net în loc să candideze? Ah, sunt scrise de echipa de campanie, bun. Dar de ce sunt semnate tot de bulă? Înseamnă că mă minte, nu? Dacă vrea neapărat blog, să i se facă, dar să fie scris de membri de partid, sub numele lor, preferabil oameni care chiar locuiesc în zonele în care acesta candidează. Şi una e să te iei cu candidatul -l înjuri pe blog, fii cenzurat nu-l votezi , e -l înjuri pe vecinu’. Vecinul , membru de partid, o - familia toţi prietenii -i viziteze blogul, pe site-ul de campanie candidatului, iar o dintre aceştia vor reţine mult bine mesajele trimise prin acest mod indirect, ar pe blogul ” de Nea Nelu’.
Site-ul de campanie trebuie fie modular, pornind de la o de start care alegătorul fix înspre problemele de care este interesat. acest sens revin la ideea de , cu omul care- la care -e . cetăţeanul a primit un cu banii mei, atunci pe existe acel link: Banii Mei. dea click pe el fie trimis către o care expune 3 paragrafe soluţia candidatului. funcţie de cheie folosite articolele de pe site, pe margine părerile bloggerilor angajaţi de partid pe temă (care, să fie clar, cunosc ofertă politică până-n prăsele), eventual comentariile recente ale unor alţi oameni care au intrat pe site. Să conţină ‘testimoniale’ şi mărturii ale unor cetăţeni cu poză care să spună că bulă, recte candidatul, vrea să facă treabă în acest sens.
Concluzie
Sistemul de care vorbesc trebuie să se susţină pe sine, trebuie să formeze un microcosm de păreri şi interactivitate între vizitatori şi site, pe de-o parte, şi între alegători, pe de altă parte. Credibilitatea unui candidat vine, într-o anumită măsură, din oamenii care-l susţin. Ori acest experiment ar pune candidatul în lumina clară, publică, a electoratului. Şi da, trebuie să existe filmuleţe pe Youtube cu candidatul, centrale temelor discutate pe site, eventual un RSS cu abonament pentru acţiunile sale publice, un twitter, dacă vrea, cu activităţile sale oră de oră. Dar tot acest concept, în situaţia în care se folosesc resursele partidului şi nu ale firmelor de interactive, nu ar trebui să coste mai mult de 5000 de euro. Da-l dracu’, că-i un site care nu mai există, dacă scoţi calculatorul din priză. Nu?
-MD
PS: Dacă v-a plăcut postarea, da-ţi-o şi voi prin cartier.
Cristi Şutu şi Dan Andronic îşi spală rufele în public, la modul măgăresc, de vreo 2 zile. Îmi închipui că au multe de împărţit, inclusiv la modul personal. Andronic a început-o la el pe blog, Sutu i-a răspuns, s-au spus nume şi întâmplări, iar tonomatele continuă să debiteze. Ce pot să zic, e greu când eşti mare ziarist jucător, dar şi când eşti consilier-manipulator la Palat. Blog să ai, în ambele cazuri, că restul se rezolvă.
Sub egida “adică putem să scriem ce vrem noi pe site-ul personal???”, Elena Udrea anunţă că va răspunde la toate articolele negative apărute în presă la adresă ei. Replicile vor fi oferite la dansa pe site. Nu e prima data când un politician îşi foloseşte blogul pentru a combate presa negativă, deşi cred că-i pentru prima oară când se dedică o secţiune a site-ului pentru aşa ceva. Cam proastă ideea, după părerea mea, până la urmă oferi spaţiu în plus de reclamă unor ştiri negative, oferindu-le o anumită doză de legitimitate. Mai util ar fi un site separat, făcut de ‘fani’ şi care să preia şi să toace astfel de informaţii. Nici nu spun că ar trebui făcut un site gen ‘fanii lui Elena Udrea .ro”, dar stai să te gândeşti că la traficul primit pe site, mai bine îl direcţionează în alte sensuri decât fix către articolele care îşi bat joc de tine.
Politicienii români pierd din vedere faptul că dispun de o imensă bază de informaţii. Sunteţi toţi Preşedinţi de partid, de zone, de sectoare şi de nu-mai-ştiu-ce. Aveţi baze de date cu membri de partid, cu emailurile lor. Aveţi tineri la partid care freacă mentă! Folosiţi-i, fraţilor! Sunt 500 de bloguri politice active pe internetul românesc, ar putea să fie 10,000, din care voi să controlaţi câte vreţi. De ce să încercaţi voi înşivă să vă controlaţi imaginea atunci când puteţi pune pe 10 alţii să o facă pentru voi, prin acelaşi medii de informare? Adică tonomate de presă există, dar pe internet nu? Hai să fim serioşi..
Cresterea cui? Pai ia sa vedem: In primul rand intaiul blogger al tarii are ‘tirajul’ online zilnic cat media vanzarilor Gandul + Romania Libera. Stiu ca-i de plans, dar asta-i viata. In al doilea rand, scad tirajele cotidienelor centrale. Cresc tabloidele, probabil, dar nu m-am uitat inca la ele. Graficul de mai jos ilustreaza media pe luna Ianuarie a fiecarui an, vanzari zilnice. E clar ca sunt toate in scadere.
Al doilea grafic reprezinta cresterea numarului de utilizatori de internet din 2000 pana-n 2007 (conform UN Data) si 2008 bagat la sanchi de Excel. Tot al doilea grafic reprezinta si suma tirajelor tuturor cotidienelor din primul grafic inmultita cu 30 de zile. Adica media vanzarilor zilnice x 30, care teoretic ar cam trebui, groso-modo, sa se apropie de nr-ul de ziare vandute intr-o luna. Totalul lor este comparat cu numarul de utilizatori de net.
Fain, nu? In 2008 se pupa, ca sa zic asa. Click pe ele ca sa le mariti. Tirajele de la BRAT.
