Preşedintele georgian Mikhail Saakashvili are o zi proastă astăzi, cu tancurile ruseşti gata să pătrundă în Georgia propriu-zisă şi cu singura sa salvare, comunitatea internaţională, în vacanţă. Aşa cum spuneam în articolul trecut, gambitul său de a prelua controlul asupra regiunii separatiste Osetia de Sud şi de a prezentă comunităţii internaţionale şi Rusiei un fapt împlinit a dat rateu. Înfrânt în sânge mai degrabă decât spectaculos, domnul Saakashvili s-a trezit cu o Rusie bine pregătită şi în aşteptarea gafei sale. Strategia era simplă: Osetia de Sud şi Abkhazia ţin Georgia din intrarea în NATO. Cu sacii politici în căruţă şi la ultimul mandat, susţinut de americani şi cu o armată antrenată de aceştia, cu toată atenţia lumii îndreptată înspre Jocurile Olimpice şi vremea bună, putea să încerce un gambit care, din punctul de vedere al dreptului internaţional, nu ar fi reprezentat nimic altceva decât o acţiune poliţienească pe propriul teritoriu. Încercarea unui stat mic, ridicat din umbră URSS-ului de către interesele energetice ale unui întreg continent şi susţinut de unica hiper-putere din lume, de a-şi solidifica prezenţa şi integritatea teritorială în dăuna gigantului vecin de la nord, reprezintă un act de curaj. Păcat că momentul a fost calculat execrabil de prost, iar speranţa georgienilor în vreun ajutor extern anunţă şi drama prin care e posibil să treacă cu toţii în următoarele zile sau chiar săptămâni ale conflictului.

Nu te mai poţi juca în curtea lui Putin, cum nici nu se mai pot face prea multe avansuri în sfera de influenţă a Rusiei, spun tancurile ruseşti care intră, de mai bine de o zi, în Osetia de Sud. Nici ca şi stat independent, pus pe şotii, nici ca şi proxy al unor imperii mai mari de la Vest. Iar până când statele Europene vor cădea la pace asupra vreunui acord, nici America şi nici acelaşi Dumnezeu pe care-l împărtăşesc atât ruşii cât şi Georgienii nu îi vor salva. Domnul Saakashvili cere degeaba armistiţiu. Statelor europene le va fi amintit faptul că peste 40% din gazele naturale din această iarnă vor veni din Rusia, iar Americii i se va transmite, scurt şi direct, că nu există diferenţe prea mari între Kosovo-ul anului 1999 şi Georgia lui 2008. O serie de diplomaţi vestici  vor cere, într-un cor, sfârşitul conflictului şi negocieri diplomatice, în timp ce în privat îl vor admonesta pe domnul Saakashvili pentru stupizenia comisă în numele poporului său, pasibil acum de o încrâncenată şi foarte serioasă Rusie resurgenţă.

Bref, Georgia este singură pe teren, acolo unde contează. Tehnica superioară a liliputanei sale armate nu poate face faţă la infinit tancurilor ruseşti, iar posibilitatea că Vladimir Putin, de-facto ţar al Rusiei, să-şi aducă aminte de vremurile Hruscioviene este mare. Rusia va înainta şi va face tot ce îi stă în putinţă pentru a putea, la final, să negocieze situaţia dintr-o poziţie de forţă, indiferent de dreptul internaţional. Ironic, când ne gândim că tocmai acum o săptămână aceasta sugera necesitatea unei structuri de securitate euro-asiatice.

În România, presa a prins mirosul neputinţei şi aşteaptă, în această seară, o declaraţie a Preşedintelui Traian Băsescu în care, în mod sigur, se va cere oprirea tuturor ostilităţilor, ajutor umanitar în zonă şi un vag mesaj de admonestare a Rusiei, într-un limbaj diplomatic care nu va avea absolut nicio importanţă. Va fi ecoul altor astfel de luări de poziţie de pe întreg teritoriul Europei, în funcţie de relaţiile bilaterale cu Rusia. Este unul dintre momentele tragice ale politicii externe, atât pentru Uniunea Euopeană că şi structură suprastatala, cât şi pentru România ca membru NATO, dacă stăm să ne gândim. Ţările Europei de Est, cele mai în măsură să depună mărturie pentru justificarea unei politici anti-Kremlin, vor fi absolut impotente în faţa unor realităţi cât se poate de clare. Uniunea Europeană, cu toată puterea sa economică şi responsabilă de peste 40% din investiţiile străine din Rusia, nu va veni în ajutorul direct, cert şi pe-teren al unei ţări care simte, în acest moment, atât proasta decizie a liderilor săi cât şi insularitatea sa din punct de vedere geostrategic. Bref, UE şi NATO vor accepta, în esenţa, sfera de influenţa a Rusiei şi vor încerca, cu conceptul de ‘soft power’, să strângă cioburile lăsate în urma tancurilor ruseşti.

Palma cea mai puternică dată de Kremlin nu este adresată Georgiei, un stat pe care Rusia are toate interesele să-l ţină destabilizat şi departe de umbrela protectoare a Vestului, ci Americii însăşi. Un stat care primise, la Bucureşti, asigurări în privinţa intrării în clubul NATO, oricât de nominală şi de fără importanţă ar fi devenit prezenţa în cadrul acestuia după sfârşitul Războiului Rece, este atacat pe propriul teritoriu de către o ţară a cărei putere este în urcare. NATO, în special prin vocea Americii, ar face foarte bine să transmită un mesaj hotărâtor şi clar împotriva fostului său inamic. Din păcate, răspunsul cel mai probabil va veni prin vocea obosită şi dezinteresată a Preşedintelui George W. Bush, care mai are doar 4 luni de mandat şi a cărui influenţă la nivel diplomatic este similară cu a unui prost la NASA. Cum NASA a mai tot făcut gafe, nu rămâne decât să sperăm că domnul Bush va face puţin mai mult decât să privească cum drumul unei întregi naţiuni înspre stabilitate şi democraţie se năruie în câteva zile.

-MD