Multi or sa scrie pe tema, lucru ce m-ar indeamna, in mod normal, sa tac, pentru a nu adauga la un cor deja mult prea mare, la ceva ce eu simt drept o drama cat se poate de personala. Simt evenimentul in fiecare fibra din fiinta mea de 7 ani incoace. Consider ca am, in afara celor direct implicati, un fel de superioritate morala asupra altora pe aceasta tema, desi recunsoc ca nu exista vreo mare diferenta intre oricine altcineva si tanarul de 17 ani, cu totii lipiti de televizoare si uitandu-ne incontinuu la cel de-al doilea avion, atunci cand.. pur si simplu lovea in civilizatie.
Detaliile sunt greu de adunat, chiar si dupa atata timp. Eram la Glendon, in Toronto. Anul doi de facultate. Curs de drept international cu un anume Jean Castel, parca, fost judecator la Haga. Tinea mortis sa vorbeasca intr-un ton monoton si plictisitor de-a lungul a toate cele 3 ore ale cursului, fara pauza. Abia daca revenisem de 3-4 zile in campus, via New York. A aparut un student in clasa, intarziat, intreband daca am auzit ceva. Auzit ce? S-a intamplat ceva la New York, turnuri, atac terorist, ceva naspa. Profesorul a ridicat o spranceana si a zis ca, cel mai probabil, nu este nimic important si sa ne linistim, ca el are de predat. Dupa o ora de aberatii legale, in afara realitatii si in care se simteau turbioanele lasate in urma zborului mustei, cineva a cerut o pauza. Cu o grimasa, Castel ne-a lasat. Nu cred ca s-a mai intors cineva la curs dupa aceea.
M-am dus in camin si am privit, incontinuu, aceleasi imagini pe CNN. Am intrat pe internet, am vorbit cu oameni. Imi treceau fiori prin tot corpul si imi simteam ochii umezi. In ridicol, m-am gandit ca daca vine razboiul nuclear, nici n-as simti. Ar fi sfarsitul, iar numai un miracol ar putea sa opreasca asa ceva. Ma simteam singur si imi era frica. Recunosc. Orice om se simte singur in astfel de situatii, oricarui om ii e frica de ceea ce ar putea urma, mai ales cand simteam ca situatia era complet in afara oricarui control. Nu adaug si alte note personale, faptul ca am piloti in familie. Aia e deja basca.
Copilaria mea a murit atunci. Nu stiu cum altfel sa-mi explic trairile, dar din acel moment, am simtit ca pornesc in viata fara nicio garantie si fara nicio siguranta in ziua de maine. Este al treilea 11 Septembrie petrecut in Romania, pentru mine, dupa 8 ani petrecuti prin strainatate. Momentul maturizarii mele a fost atunci, la cateva zile dupa ce simteam mirosurile New York-ului si credeam ca sunt in buricul pamantului. Nu compar acest lucru cu durerea victimelor, cu ceea ce oamenii au aratat in acea zi.. dar cum fiecare generatie este definita de catre vreun mare eveniment, iar eu am fost mult prea tanar pentru a simti pe deplin Revolutia din ’89, atacurile teroriste de la 11 Septembrie sunt definitorii in mintea mea, prin directia pe care am ales-o in viata si prin pasii pe care i-am urmat de atunci si pana acum.
Ce legatura am eu cu 11 Septembrie, pana la urma, in afara acestor spuse, a propriilor ganduri, a singuratatii si a fricii simtite in acele momente? Faptul ca n-am sa uit niciodata. Ipocrit, stupid, fara legatura cu realitatea, orice spuneti voi, nu pot uita ce inseamna sa fii cea mai puternica si mai democratica tara din lume. Si sa pierzi. Cum nu pot uita ce inseamna sa te simti cel mai singur om de pe pamant.
-MD
