Moldova

Via Aventurile unui Optimist

Ca în multe alte situaţii de zi cu zi, lucrurile sunt mai de grabă în multe nunaţe de gri decât în alb şi negru. Ca un om cu ceva experienţă de observat alegeri pe acasă şi prin fostele republici sovietice, ştiu că nu trebuie să furi voturi ca să furi alegerile. Abuzul de resurse administrative şi controlul mass-media sunt cel puţin la fel de eficiente şi au avantajul de a te scuti de coşmarul logistic al fraudării votului.

Dar, de fapt, nu cred că la Chişinău este vorba neapărat de fraudarea alegerilor.

Nu este deloc surprinzător că străzile din Chişinău au fost ocupate de tineri. Mulţi dintre ei au studiat pe afară sau au prieteni care au studiat afară. Folosesc internetul şi, ca orice tineri care se respectă, sunt progresişti. În cazul de faţă asta înseamnă (foarte) pro-europeni, cel puţin din punct de vedere al valorilor. Deşi se poate foarte bine ca alegerile de duminică să fie un simplu pretext, asta nu înseamnă că nu au de ce să fie nemulţumiţi. Lipsa de leadership şi, foarte probabil, nişte agitatori infiltraţi în rândurile lor au condus la degenrarea protestelor în violenţă şi vandalism. Dar asta nu anulează realitatea că au multe motive de nemulţumire.

De la nemulţumire la vandalism este, totuşi, un drum lung pe care se pare ca protestatarii l-au parcurs într-un suflet. Dar, zic eu, mai mult decât acţiunile tineretului cu sânge fierbinte, ar trebui să dea de gândit acţiunile guvernului preupus responsabil: închiderea canalelor mass-media private, canalele media de stat au ignorat complet protestele, refuzul de a primi proprii cetăţeni. Greu de crezut că un guvern s-ar deda la aşa ceva dacă ar fi cu adevărat susţinut de 50%+ din cetăţeni.

Şi ca să vorbesc şi despre politica de la noi, eu unul mă bucur că şi-au ţinut gura ai noştri. Consilierii domnului Băsescu probabil că au fost nevoit să-i pună căluş. Ce se întâmplă la Chişinău este o problemă internă, inclusiv din considerente practice. Schimbul de putere, dacă se va produce, trebuie să se producă exclusiv prin forţe interne. Abia apoi se vor putea bucura şi politicienii noştri. Mişcarea de protest trebuie să demonstreze că are suficient moment şi suficientă hotărâre petru a produce o schimbare. Ajutorul din exterior o delegitimează. Evident, şi Rusia trebuie să stea deoparte. Şi probabil că va sta destul de departe. Suntem totuşi într-o criză economică şi mai toată lumea are altele pe cap decât o ţară prăpădită din marginea Europei.

Manifestaţiile de solidaritate de la noi sunt, sincer, surprinzătoare. Plăcut surprinzătoare. Sunt o confirmare plăcută a faptului că sângele apă nu se face. Personal, aş zice să o lăsăm mai moale cu “Basarabia, pământ Românesc!”. Nu pentru că n-ar fi aşa, ci pentru că nu despre asta e vorba. Dacă schimbarea de regim de la Chişinău ajunge să fie asociată cu unirea cu România, bătălia e mai mult de jumătate pierdută. Sunt două discuţii diferite. SUA şi Europa nu pot să sprijine un astfel de pachet, iar Rusia va exploata la maxim o astfel de situaţie. E ca şi cum în 1989 s-ar fi strigat “România în UE!”.

Şi că tot veni vorba de unire, văd că Noua Dreaptă e prin preajmă. Fără a dezvolta prea mult ideea, nu e bine. Pur şi simplu nu e bine. Dacă mişcările de solidaritate cu Chişinăul sunt organizate sau susţinute de extremiştii noştri, nu ajungem nicăeri. Sper că basarabenii nu pun botul.

Nu că lucrurile ar fi mai simple pentru ceilalţi din jurul Moldovei. Este, până la urmă, o problemă internă a unui stat, până una alta, suveran. Şi în vreme ce Vestul se grăbeşte să strige “Democraţie!”, Rusia răspunde îndată “Stabilitate!”. Dar de ce trebuie să fie contradictorii aceste perspective? Ce-ar fi dacă Vestul ar înţelege că genul de tranziţie prin care au trecut unele ţări din Balcani (inclusiv una dragă nouă) nu produce rezultate optime, iar Rusia ar accepta că atunci când oamenii ies în stradă, e mai probabil că sunt nemulţumiţi cu adevărat decât că sunt platiţi de americani?